Începe cu o părere şi devine certitudine

La început ni se pare. Apoi, încet, devine certitudine. Uite, parcă spune "Pa". Mă rog, nu sună ca "Pa", ci mai mult a "Peaa", dar sigur e semn de la revedere. Sau "De ce plânge? Ia, vino la tata". Adrian fericit la tatăl lui în braţe, bate cu toată puterea în tastatură. Adrian, în braţe, tremură tot de nerăbdare, concentrare şi încântare. Oare ce vrea? A da, codiţa mea, ghiozdanul, porumbeii, în braţe la tata sau toate frunzele din parc. Păcat să uiţi momentele care te-au făcut să te bucuri că trăieşti. Câteodat îmi vine să trag aer în piept cu un strigăăt de încântare ca al copilului meu, care în loc să expire când chiuie, el inspiră. Şi ce dacă, aşa ştie el să se bucure, şi ce nu aş da să îl aud mereu făcând aşa. "Bate vântul frunzele"....Adrian: "Îmmm îmmm mmî", cu guiţa închisă. Probabil pentru că încă nu ştie toate versurile?