Asteptarea

Adrian era suparat zilele trecute si nu ne mai intelegeam. De fapt eu nu intelegeaam. I-am promis ca iesim afara, l-am ademenit ca mergem in parcul mare, ca ii cumpar bomboane si cate nu i-am mai promis, numai sa iesim afara. Adrian a zis da si apoi a refuzat sa se imbrace, a refuzat sa fie luat in brate, a refuzat sa fie alintat. A inceput sa ma fugareasca prin casa si sa ma loveasca. Intai m-am suparat: "Adrian, nu accept asa ceva. Nu stau cu tine daca dai in mine, du-te!". Apoi m-am desteptat subit si am incercat o metoda citita intr-o carte. "Mai baiete, dar tu esti foarte suparat din cate vad. Imi pare asa rau ca esti suparat pentru ca eu imi doream (si aici am inceput sa vorbesc despre mine, ca in carte)sa mergem afara sa imi arati parcul (si l-am luat in brate), sa hranim veveritele, sa facem echipa, noi doi contra lui tati, ca uite acum suntem toti trei si pana diseara nu ne mai desparte nimeni! Eu cand eram la serviciu ma gandeam ca abea astept sa ajung la tine, acasa, si ma intrebam tu ce faci?". Si copilul s-a linistit si s-a lipit de mine si a inceput sa ofteze: "Ii Adi casa, i Adi atept, atept mut, mut, mut!". Apoi mie mi-au dau lacrimie si Adi m-a luat in brate.